Uneori

Uneori, simţim nevoia să tragem aer adânc în piept şi să ne aşezăm în mijlocul vieţii noastre ca într-un lan mare şi verde, ca într-un loc ascuns între flori frumoase, copaci şi cer. Să lăsăm capul pe spate, să închidem ochii şi să aşteptăm. Să aşteptăm ceva. Nu ceva anume ci doar atingerea unui gând, poate atingerea unei întâmplări sau a unui suflet. Vântul să ne adie peste suflet şi să ne mângâie. Soarele să ne încălzească, iar păsările să ne amintească. Uneori, ca să mergem mai departe avem nevoie de noi. Nu de noi înjumătăţiţi. De noi întregi. Avem nevoie să ştim că oamenilor le pasă. Că poate cuiva anume îi pasă. Că stă undeva lângă noi pentru toată viaţa şi îşi deschide larg inima sa să ne noteze viaţa noastră, gândurile, zâmbetele ca pe cele mai importante însemnări ale vieţii sale. Şi, viceversa… Uneori, avem nevoie să respirăm adevăr. Oamenii de cele mai multe ori se mint. Se mint că sunt puternici! Se mint că nu îi doare! Se mint că nu le pasă! Se mint că pot şi singuri. Adevărul este că suntem slabi. Slabi, temători şi de cele mai multe ori singuri, dar frumuseţea constă în faptul că deşi ştim asta, reuşim să facem salturi, să zâmbim, să ne bucurăm şi să trecem peste propriile noastre gesturi egoiste, peste durere. Ne refacem, ne recreăm la fiecare eşec, cădere, durere. Viaţa ar trebui să fie un drum ca oricare altul. Nici uşor, nici foarte greu, iar noi, deşi uneori simţim nevoia să stăm pe margine pentru a ne odihni, ar trebui să ştim că viaţa este pentru a înainta în ea, pentru a o trăi! Când plouă de regulă deschidem umbrela. În viaţă, trebuie doar să trăim. Dacă ne ascundem, riscăm să pierdem clipe importante, şanse. Uneori, aş cum am spus, simţim nevoia doar să respirăm undeva într-un loc ca nici un altul. Uneori în viaţă trebuie să ştim că renunţările sunt necesare şi nu înseamnă final ci un nou început. Şi trebuie să învăţăm să renunţăm. Când nu o facem, sunt situaţii în care putem distruge vieţi, destine. Uneori, într-o zi ca oricare alta, dar care dintr-un anume moment va deveni memorabilă…ne îndrăgostim. Şi, de aici, începem să trăim cu adevărat deoarece iubirea este aceea care adaugă suflul de viaţă în inimile noastre şi le învaţă să bată…articulat, nearticulat…aşa cum numai ele pot şi ştiu. În unele cazuri, inima ni se opreşte, iar cea care reuşeşte să o repornească miraculos este…iubirea! Când ne îndrăgostim, viaţa noastră primeşte un sens. Ştim că de atunci, nu ne vom mai fi singuri, iar în mijlocul vieţii, când simţim să ne oprim, cineva va veni să se aşeze lângă noi. Ne va lua mâna şi o va pune peste sufletul său. Va zâmbi şi va tăcea. Tăcerea aceea însă, este singura care poate vorbi direct inimii noastre, iar noi ştim. Ştim că eternitatea există! Pentru că în inima noastră ducem un om, iar în inima lui suntem noi. Poate inima va înceta într-o zi, dar noi vom zbura într-o bătaie mai departe. Eu astăzi am să îmi beau cafeaua aici cu tine iubite. Nu e nici măcar nevoie să te aşezi alături să ştiu că îmi eşti mereu. Nu e nevoie nici măcar să spui ceva să ştiu că defapt tu spui tot ceea ce mă face fericită. Este nevoie doar să fii… Fără tine, viaţa mea nu poate exista! Şi în jurul nostru miroase atât de frumos a liliac, lavandă şi iasomie, iar viaţa ne-a ascuns sub un colţ de suflet…să ne putem respira în voie unul pe altul!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s